Picătura

O mică poveste

Te invit acum intr-o alta lume!
Imaginează-ţi că undeva, sus în sferele cereşti înalte, este laboratorul divin. De acolo, picături din esenţa divină, sunt extrase şi trimise spre încarnare pe pământ. Tu, această picătură minunată, vii să înveţi lecţii noi, să acumulezi noi experienţe, să repari ce ai stricat în multiplele încarnări. Evoluţia noastră are un scop precis, acela de a ne întoarce „acasa” mai bogaţi şi conştienţi că suntem dumnezei. Într-un anumit mod, ne spune Omraam Mikhael Aivanhov,îngerii sunt geloşi pe noi fiindcă numai omul are această capacitate: a experimenta pentru a se îndumnezeii.
Imaginează-ţi drumul picăturii spre pământ. Mai întâi îşi ia informaţiile necesare pentru viaţa ce urmează din cronika Akascha. Acolo sunt scrise toate informaţiile despre noi, despre ceea ce am trăit anterior, condiţiile în care vom trăi, experienţele, întâlnirile cu alte persoane iar noi ne asumăm toate aceste lucruri. Dar picătura de divinitate rămâne mereu înlăuntrul nostru.
Toate aceste informaţii ne sunt înscrise în codul nostru genetic, în ADN şi ARN –urile noastre. Karma o purtăm cu noi, iar ceea ce trăim, Darma, nu este altceva decât rezolvarea acestor probleme. Provocarea este să ne atingem maximum de potenţial, să ne autodepăşim. Aceste lucruri se pot face prin două metode: prin iubire sau prin suferinţă. Aici putem folosi Liberul Arbitru. Dacă nu înţelegem ce ni se spune în permanenţă la urechea spirituală, dacă nu încercăm să rezolvăm problemele pe calea iubirii, atunci trebuie să trecem gradat prin suferinţe până vom învăţa. Lecţiile le vom lua oricum!
În drumul spre pământ, picătura iniţială se îmbracă cu învelişurile care sunt necesare corpului uman. Îşi ia pe rând corpurile subtile, până ajunge la forma fizică finală. Dar picătura de divinitate rămâne înlăuntrul nostru. Acum se numeşte OM.
Printr-un studiu astrologic tematic, se pot citi informaţiile primite şi înscrise în cromozomii noştrii, misiunea noastră, ce trebuie să facem pentru a merge pe calea iubirii şi nu pe cea a suferinţei. Din fericire, avem mai multe posibilităţi de exprimare care pot duce la acelaşi rezultat.
Şi mai avem o responsabilitate: aceea faţă de toate ajutoarele nevăzute care ne însoţesc pe parcursul vieţii. Noi suntem misiunea lor. Nu trebuie decât să le cerem ajutorul. Pentru că ele ne respectă Liberul Arbitru, nu intervin decât dacă le-o cerem. Dar atunci fac asta bucuroşi. Sigur că trebuie să vadă că şi noi facem eforturi. Este ca şi cu copiii mici când învaţă să meargă: la început părintele îl susţine, până îl vede că se descurcă. Pe urmă, pe tot parcursul vieţii, părintele îşi susţine copilul dar nu trebuie şi nu e bine să facă totul în locul lui.
Cu drag,
Cornelia